Trio Farfarello, cunoscut pentru creațiile sale muzicale remarcabile, se pregătește să ofere un concert memorabil în Arad, la data de 1 octombrie. Cu o carieră muzicală impresionantă și o contribuție semnificativă la legendara trupă Phoenix, Mani Neumann ne va dezvălui în acest interviu perspective captivante legate de experiențele sale muzicale și conexiunea sa profundă cu România.
Cum vedeți evoluția muzicii voastre alături de Trio farfarello în comparație cu experiența dvs. cu trupa Phoenix? Ce elemente distincte aduceți în muzica Trio farfarello?
Eu am trăit fenomenul Phoenix ca străin, ca outsider, pentru că rădăcina muzicii Phoenix venea din altă parte. L-am cunoscut pe Nicu în 1979 și muzica lui a fost ceva nou pentru mine. După 1990, când a apărut pentru ei posibilitatea să se întoarcă în România, am pus pentru prima dată piciorul aici și toți anii aceia au fost o experiență extraordinară. Imaginează-ți că la început eu aveam 21 de ani, iar Nicu puțin peste 30… Au trecut mai mult de 40 de ani de atunci! Experiențele au fost multe, evoluția a fost foarte bună, am cântat constant în Phoenix până în 2008 și Phoenix a avut o activitate foarte bogată. În mod normal, nu aș fi desfășurat o activitate constantă în România cu farfarello – pe de o parte pentru că nu aveam timp, pe de altă parte, aici era teritoriul Phoenix, aici făceam altceva. Pentru mine lucrurile au mers în paralel foarte mulți ani, dar nu făceam comparații – au fost lucruri total diferite, din toate punctele de vedere. Sigur că ne-am intersectat de câteva ori, Ioji și Țăndărică, de exemplu, au cântat cu mine în farfarello ca invitați speciali.
Farfarello are un alt mesaj… Putem fi încadrați la world music, este o idee mai deschisă, un mesaj cosmopolit. Poți să îl numești european, pentru că noi ne plimbăm prin foarte multe influențe, din foarte multe locuri. Pe deasupra, este muzică instrumentală și asta lasă oricum loc de interpretare, îți lasă loc să îți clădești propria poveste. Avem un lucru în comun, totuși: muzicienii oferă o stare, un feeling. Este scopul principal al muzicii și ea, muzica, oferă foarte multe lucruri. Oamenii nu realizează asta – sau ar realiza, probabil, dacă muzica ar înceta să existe.
Deci și noi, si Phoenix, facem același lucru, ca toți artiștii care au existat înaintea noastră și ca toți cei care vor veni după noi.
Evoluția poate fi sesizată din alt punct de vedere, poate unul mai personal… În farfarello am compus toate piesele (alături de Ulli Brand), deci e mai mult din mine acolo.
Albumul “Pas cu pas” este descris ca fiind inspirat de experiențele dvs. în România. Cum a influențat această țară compozițiile și sunetul acestui album? Puteți oferi detalii despre procesul creativ din spatele acestui proiect?
Albumul Pas cu pas este o compilație, sunt acolo cântecele care au influențe românești, cele care m-au făcut să mă gândesc la România sau cele pentru care am găsit inspirație aici. Am trăit multe lucruri aici, în mulți ani. Printre ele există un cântec care se numește Schlag auf Schlag. L-am întrebat pe Ioji Kappl cum aș putea să traduc asta în limba română și el mi-a spus că e imposibil, că nu există o expresie care să aibă același sens – adică ce voiam eu să transmit prin acest titlu. Așa că el a venit cu ideea acestui Pas cu pas, iar mie mi-a plăcut foarte mult. Se și potrivește! Acest album există doar aici, nu poate fi achiziționat în Germania.
Este, însă, doar un început. M-am gândit la un moment dat, după pandemie, că albumul Kronung va fi probabil ultimul pe care îl fac… M-am răzgândit, mai vreau să fac cel puțin un disc în România pentru că vreau să colaborez cu câțiva artiști de aici. Vreau să vin la înregistrări în România, vreau să lucrez într-un studio românesc, vreau să luăm o pauză și să mâncăm ceva românesc, vreau să bem ceva românesc, să aud română în jur, să mă simt așa cum eu mă simt aici. E importantă starea când lucrezi. Deci Pas cu pas e doar primul pas.
Muzica voastră a fost numită “sălbatică” și “imposibil de definit.” Cum ați descrie stilul muzical al Trio farfarello și care sunt influențele și elementele care au contribuit la crearea acestei identități muzicale?
Este sălbatică, dar și soft, atunci când e cazul. S-a găsit până la urmă o descriere pentru acest stil, se încadrează oarecum în ceea ce unii astăzi numesc world music și, în parte, e adevărat. Este un limbaj universal, este o muzică accesibilă, de atmosferă. Este o muzică de stare și creează stări, te transpune, iar asta se întâmplă întotdeauna la concerte.
Noi avem o bază în muzica clasică, peste care au venit influențe germane, balcanice, folk, rock și jazz, chiar și funk, și așa mai departe. Avem în public și oameni care merg de obicei la filarmonică, și oameni care merg la concerte rock, și fiecare dintre ei ți-ar da alt răspuns – ceea ce e minunat.
După 40 de ani de activitate, cum vedeți evoluția muzicii europene și internaționale, și în ce mod credeți că Trio farfarello a contribuit la această evoluție? Ce mesaje sau emoții vreți să transmiteți publicului vostru prin muzica voastră?
Lucrurile merg într-o direcție destul de proastă, din mai multe puncte de vedere. Nu se mai pune accent pe creație, azi totul e „muzică”, și un computer e muzică. Procesul creativ este un aspect cheie. Muzicienii creativi, de fapt, n-au mai rămas atât de mulți…
Pentru noi lucrurile sunt simple, pentru că avem o vârstă și avem locul nostru. Ne stăpânim instrumentele, avem repertoriul nostru, creația noastră și locul nostru în industrie. Îmi permit să fac ce vreau în muzică, fără compromisuri, la ora asta – nu îmi îngrădește nimeni creația, nu îmi spune nimeni ce să cânt și printre altele, pot să vin într-o țară care nu cunoaște farfarello, cum e România, și să cânt de plăcere, pentru că mi-e drag să fac asta. Dar îți spun sincer, mă bucur că nu mai am 20 de ani. Pentru cei care au acum 20 de ani devine imposibil să creeze drumul pe care l-am ales eu.
În general, mie îmi place să las oamenii să își creeze propriile emoții când ascultă muzica noastră. Sigur că deschidem o ușă, dar construcția le aparține. Aici e frumusețea, de fapt.
Mai vreau să îți povestesc ceva despre Arad, pentru că Aradul are un loc special în amintirile și experiențele mele. Fii atentă, am niște povești senzaționale cu acest oraș!
În primul rând, în Arad a avut loc primul concert de club pe care eu l-am făcut în România – vorbim de anii 90 acum. Am avut un concert mare cu Phoenix, undeva afară (cred că în Timișoara?) și după concert au organizat niște colaboratori un after-party în acest club, în Arad. Un after party asta ar trebui să însemne: o petrecere! Faci niște poze, stai de vorbă cu oamenii, bei ceva, te relaxezi după concert… Numai că Nicu era în toane foarte bune, avea chef de cântat – a văzut clubul și a zis: „Băieți, cântăm!”.
În primă fază, ăia au crezut că e o glumă… Și îi zic: „Nicu, fii atent: dacă vrei să cântăm, ia-ți boxa Marshall, eu montez monitoarele alea mici, pun un microfon pentru Mircea și gata, facem un show frumos, ne simțim bine!”. Clubul nu avea încă instalație proprie de sunet, dar fiind spațiul foarte mic, era suficient. La care Covaci se uită la mine, se uită la scenă… se mai uită o dată la mine, se întoarce spre tehnicieni și le spune: „Scoateți tot din camion afară!”.
Ăia au albit, înțelegi…? A durat aproape două ore, dar rezultatul a fost că jumătate de club era plin cu PA și cu echipament Phoenix. Abia am mai avut loc și noi, să cântăm. Ce public, care public? Nicu și-a luat chitara și eu m-am mirat că a mai existat acea clădire după episodul ăsta, la ce gălăgie s-a făcut acolo… În final Nicu a fost stresat, eu am fost stresat, că nu mai auzeam nimic, tehnicienii au fost stresați, toată lumea a fost stresată, dar cei câțiva prieteni au avut parte de un concert pe cinste…
Asta a fost prima mea amintire în Arad. Da… Covaci… El cântă pentru că îi place să cânte, că de aici vine asta, iar adevărul e că asta e mare lucru după o viață pe scenă!
A doua amintire este experiența cu Flex. La primul concert în Flex am stat cu Adi să reparăm o boxă, la proba de sunet. Eu sunt un om cu înclinații tehnice, îmi place și mă pricep, tocmai de aceea a fost și mai haios următorul concert – când am fost pentru prima dată pe terasă.
Când a deschis Adi terasa, inițial, era doar o zonă goală. Era cald, era vreme frumoasă și tocmai identificase acel spațiu în care voia să mute activitatea clubului pe timp de vară. Și mă duc cu el să îmi arate, să aruncăm o privire – era dimineață, drăguț, aveam timp – și zic: „Ok, e o zonă frumoasă, dar… unde e scena? Noi pe ce cântăm?”. Și Adi spune: „Nici o problemă, am doi băieți care ne vor ajuta!”… Nu era nimic acolo, era totul gol!
Am fost destul de sceptic, dar am zis: OK, hai să facem!… Și am făcut scena. Au venit doi băieți, a fost niște lemn, nu mai știu de unde l-a adus cineva, au fost ceva unelte, șurubelnițe și ce mai era pe acolo, am cărat și noi, și ei, și s-a făcut o scenă. A apărut până și un fel de backstage, în care puteam să depozităm una, alta! Acum, dacă te uiți cum arată acea terasă, nu îți vine să crezi…
Mă bucur că vom fi ultimii care vor cânta în acest sezon pe terasă! Locul are o atmosferă frumoasă, de concert, e un spațiu reușit. A început de la zero! Așa e și în viață, în orice… Cineva are curaj să facă ceva de la zero, să construiască ceva! Așa a fost și cu noi, dacă stau să mă gândesc. Acum 42 de ani nu aveam nimic… Doar ideea că suntem suficient de nebuni să vrem cu adevărat ceva!
Cu o carieră muzicală care a traversat decenii, membrii Trio farfarello continuă să fie inovatori în lumea muzicii. Evoluția lor muzicală reflectă pasiunea și dedicarea pentru arta sunetului, iar contribuția lor continuă să îmbogățească peisajul muzical contemporan.
