Volumul „Sălbaticul din Balcani” a apărut ca o provocare pentru familia de jurnaliști Daniel și Camelia Popa, care au inclus în paginile unei cărți o serie de trăiri speciale pe care le-au experimentat de-a lungul anilor în călătoriile lor prin acest spațiu atât de special al țărilor balcanice. Lucrarea a apărut la Editura Trei din București în acest an și este disponibilă în librării.
„În Balcani, fericirea nu se cumpără, ci doar aşteaptă să fie localizată şi despachetată. E o fericire şmecheră, ca o prăjitură mică, dar bună. O fericire care te provoacă să te baţi pentru ea, într-o rivalitate greu de înţeles, chiar cu omul alături de care mergi s-o cauţi. Ca să-ţi tragi tu o bucăţică mai mare”, susţin jurnaliştii Daniel şi Camelia Popa în preambulul volumului „Sălbaticul din Balcani”, apărut în aceste zile la Editura Trei şi disponibil în librării.
Sub acoperirea unui jurnal de călătorie, alcătuit din însumarea a aproape 50 de portrete literare ale unor oameni obişnuiţi din ţările Balcanilor (Croaţia, Grecia, Muntenegru, Serbia, Bulgaria, Bosnia-Herţegovina ş.a.), autorii încearcă să realizeze o radiografie socială a acestei părţi de lume şi credem că reuşesc.
Scopul declarat al celor doi jurnalişti, exprimat încă din primele rânduri ale cărții, este acela de a destructura o serie de mituri şi stereotipuri negative legate de oamenii care trăiesc în Balcani şi de a înfăţişa realitatea aşa cum este ea, văzută prin ochii călătorului ajuns în aceste locuri, dintre care unele considerate încă periculoase.
„Sălbaticul din Balcani” nu conţine impresii turistice despre obiective în vogă, descrieri de muzee sau de situri istorice. Conţine, în schimb, o sumă de portrete dinamice ale unor oameni care devin, prin poveştile lor, simboluri ale normalităţii acestei regiuni. Portretele sunt creionate aproape fotografic, în locul camerei foto fiind folosit cuvântul.
„Sălbaticul din Balcani este un homo sapiens cu toate atributele lui: creier, mâini mai scurte decât maimuţa înaintaşă, ochi, picioare ş.a. Sălbaticul din Balcani gândeşte, are trăiri, uneori porniri ucigaşe, naşte copii, face războaie şi turism, iese cu bâta în stradă sau adună portocale. Am pătruns în lumea acestei creaturi cu teamă, incitaţi de legende şi de tot felul de bârfe devenite convingeri. Ne-am dorit să cunoaştem sălbatici în tenebroşii Balcani, însă am găsit aici oameni. Oameni vii, cu grijile lor. Oameni care îşi îngăduie rareori o pereche de pantofi Hugo Boss sau o maşină scumpă, dar care te ajută la nevoie. Oameni care te percep firesc ca fiind unul de-al lor”, mărturisesc din start autorii.
„Omul în curul gol din Sarajevo, ucenicul de brutărie din Golubac, Naser — tatăl oilor bosniace, de Niro din Stara Baška, rockerii Damir şi Ivan, Dimitrios antigermanul, Damianus — împăratul bucatelor greceşti şi Svetoslav — regele neîncoronat al celor bulgăreşti, Borislav — eruditul din Sozopol, Marinka — mama fiinţelor stinghere, Bosko parcagiul, Vasil — poliţistul albanez şi Svetlana — judecătoarea muntenegreană, Sorel eroul, Božović — patronul de service şi chiar nesuferiţii corişti nocturni din Atena sunt oameni care ne-au îmbogăţit. I-am prins, vii, în paginile cărţii, după ce am “negociat” între noi punerea pe hârtie a poveştilor acestora. Ne-am certat la împărţirea lor, spre a ni-i asuma fiecare în funcţie de simpatii, dar până în final am scris despre ei împreună, prin completarea reciprocă a portretelor şi a relatărilor”, mai spun cei doi jurnalişti, în prefaţa cărţii lor.
De altfel, autorii recunosc că demersul lor literar vizează mai degrabă cunoaşterea spiritului acestei părţi din Europa, în care ne-am născut şi trăim. „Am <<palpat>> suflete de oameni din oraşe, cu cântul şi nebunia lor, suflete de oameni din locuri izolate, suflete de ţărani şi suflete de capitalişti, suflete de femei şi suflete de bărbaţi, suflete de tineri şi suflete de bătrâni. Am descoperit suflete de locuri şi locuri cu suflet”.
Cu un oarecare amestec de tristeţe şi de frustrare, autorii arată că „pentru vesticii hrăniţi cu televizorul, Balcanii reprezintă un tărâm întunecos, cu o geografie şi o vegetaţie aproximativă — nişte munţi plini de pericole, măturaţi tot timpul de ploi şi de fenomene meteo năprasnice”. Însă, tot ei ne demonstrează că, până la urmă, Balcanii sunt o bucată caldă și umană de lume, cu valori mult mai puţin alterate decât în alte zone pretins civilizate.
Camelia Popa este jurnalist de presă scrisă şi are un doctorat în psihologie. Ca jurnalist în presa centrală a publicat timp de 18 ani articole cu tematică socială, politică şi economică. În calitate de psiholog, ea este autoarea unei serii de volume de psihopatologie şi psihologie socială.
Daniel Popa este jurnalist cu o carieră de peste două decenii în presă şi consultant în comunicare. A publicat câteva mii de articole în domeniile social, economie şi investigaţii. A fost consilier în diverse campanii de comunicare politică şi comercială.
Un alt mod de a recepta lucrarea aparține profesoarei Mariana Sava, a cărei recenzie o prezentăm în continuare:
CRONICĂ SUBIECTIVĂ
la volumul SĂLBATICUL DIN BALCANI,
autori Daniel Popa şi Camelia Popa, apărut în 2016, la Editura Trei, Bucureşti.
Mărturisesc că mi-au plăcut întotdeauna jurnalele de călătorie, descoperind prin ochii altora locuri, oameni, fapte, sau comparând opiniile lor cu ale mele, acolo unde existau locuri, situaţii văzute şi ştiute şi de mine. Mi-a plăcut de fiecare dată să constat că acelaşi loc sau acelaşi traseu este privit diferit, în funcţie de sensibilitatea călătorului, de instruirea lui, de capacitatea de a vedea şi de a interpreta, dar mai ales de talentul cu care totul este pus în pagină. Atât timp cât ajungi să vezi cu ochii minţii ceea ce vede călătorul-autor înseamnă că ţinta acestuia a fost atinsă, că a ajuns la inima cititorului.
„Omul care scrie nu e niciodată singur”, spunea P. Valery. Şi nu e singur pentru că-n momentul creaţiei este împreună cu persoanele pe care le-a cunoscut, transformându-le în personaje, creionându-le, reaprinzând discuţii, rememorând locurile unde s-au întâlnit, iar când scriitura ia forma finală, omul-scriitor este însoţit de cititori. Eugen Simion spunea că „un creator îşi caută singurătatea, acea singurătate bucuroasă de care vorbesc şi filosofii”. Eu ignor această singurătate a celor doi autori, Camelia şi Daniel Popa. Fie şi pentru simplul motiv că ei formează un cuplu! „Mă legăn şi eu cu ei în bucurie, tristeţe, iubire deznădăjduită şi împlinită, moarte şi naştere. Acesta este un loc în care singur de ai fi, aievea sau doar în sufletul tău, nu te doare singurătatea. Marea-i în stânga, cântăreţii de buzuki sunt în dreapta. Oamenii-s la mijloc.” (Camelia Popa, p. 220).
Revenind la volumul „Sălbaticul din Balcani”, m-a surprins prin titlu şi m-a atras chipul viril de pe prima copertă. M-a atras atât de mult, încât nu am mai observat şi subtitlul volumului, „Portrete de vacanţă”, astfel că surprinderea mea a fost suficient de mare să constat că acest jurnal de călătorii prin Balcani este ca un Album. Da, un album cu portrete-poze, unde pozele nu există. În carte nu găsim nici un desen şi nici o fotografie din călătoriile autorilor. Lecturând, am văzut mereu ceea ce autorii au vrut să ne arate, să ne spună, încât, la final, am rămas uimită când am vrut să „revăd” un chip şi nu i-am găsit fotografia în volum. Şi, ca o ironie, singura figură este aceea de pe copertă şi nu ştim cui aparţine!! Acest lucru înseamnă talent, aflat în cantităţi apreciabile la cei doi autori. Deşi diferiţi ca stil, ei se completează reciproc şi fiecare povestire scrisă de unul sau de altul se lipeşte perfect de cea anterioară. În cele 284 de pagini, am cunoscut persoane, figuri şi nu personaje. Am călătorit prin Balcani cu Ivan, rockerul din Viganj, cu Marinka, mama fiinţelor stinghere, cu profesorul Najden, cu Svetoslav din Balcic, cu Afrim şi Vasil din Albania; am fost alături de Damir şi Borislav, de Dimitrios antigermanul, de Dragana, de dezrădăcinaţii sorţii, de şoferii Balcanilor, de profesorul de română (ah, ce povestire emoţionantă!), de românii plecaţi din ţară prin Balcani, în căutarea unei vieţi mai accesibile sau doar în căutarea unor aventuri, soarta făcând să rămână pe acolo! Am fost cu autorii la graniţe, am stat cu sufletul la gură sub privirile scrutătoare ale unui vameş, care s-a dovedit a fi mai om decât mulţi români, am dansat, am ascultat muzica instrumentelor şi muzica valurilor, am îngheţat sau m-am bucurat de un soare care ridicase temperatura aerului la 150, pe când în ţară erau -20! Ceea ce caracterizează scrierea celor doi autori este autenticitatea comunicării directe a sentimentelor, indiferent de natura lor: dragoste pentru mare, pentru călătorii, pentru oameni, pentru patrupede sau aversiunea vizibilă, mai ales la Daniel, ajunsă un fel de obsesie, faţă de tot, sau aproape de tot ce ţine sau a ţinut de Ceauşescu şi de comunism, deşi nu-i mulţumit nici de ţara lui actuală. Dilemă: România lui Ceauşescu versus România de azi!! Dar tot Daniel este cel ce ne spune despre alţii care au fost şi ei sub regim comunist şi „în numele celor trei Dumnezei (unul ortodox, unul catolic şi unul musulman), oamenii din teritoriul ex-iugoslav şi-au măcelărit colegii de serviciu, prietenii şi vecinii de bloc”, ceea ce în România cea de ieri şi cea de azi nu s-a întâmplat! Călătorii sunt de mai multe categorii: leneşi, iscoditori, melancolici, înfumuraţi, erudiţi etc. Am descoperit în cuplul călător Camelia-Daniel dorinţa de a şti, de a afla, ştiinţa de a iscodi pentru a da mai departe rezultatul „cercetării” lor. Am descoperit şi erudiţia lor, capacitatea de a face comparaţii, de a ne instrui pe noi, cititorii, prin divagaţii, deşi, aparent, ei nu şi-au propus decât să comunice. Un spirit altruist se pare că a pus stăpânire pe amândoi, făcând din ceea ce au scris un ţel, atins după opinia mea, şi anume, cunoaşterea şi îmbogăţirea minţii.
Portretele de vacanţă adunate sub forma unui jurnal de călătorie, un haibun am putea spune, reprezintă o specie a literaturii de mărturisire, negăsită sub această denumire în istoriile literare, dar fiinţând în realitatea scrisă, ca proiecţie a unei stări, a unui sentiment, a unei bătăi mai puternice de inimă a călătorilor-autori. Trăiri autentice am întâlnit în fiecare povestire şi m-am întrebat dacă cei doi, scriind aceste impresii, făcând portrete, descriind peisaje, oameni, locuri balcanice, nu au încercat cumva să-şi regăsească vreun EU părăsit, vreo existenţă pierdută, vreo trăire autentică?! Să fie astfel un modus vivendi = un modus scribendi? Portretele de vacanţă ale celor doi sunt coerente, semnificative, expresive, spontane, bine structurate, lucrate, căci, aşa cum spunea Roland Barthes, „jurnalul de călătorie este un Album, care, lucrat la sânge, poate deveni Operă.”
Vă las să descoperiţi portretele balcanice ale cuplului-autor, portrete strânse în acest volum, care este citit pe nerăsuflate, căci cei doi, jurnalişti de presă scrisă, fiecare având în plus calităţile expertului în psihologie (Camelia), sau ale consultantului în comunicare (Daniel), au ştiut să ni le prezinte ca pe oamenii de lângă noi, învăţând cu toţi că fericirea poate fi asociată cu chipuri, că „în Balcani, fericirea nu se cumpără, ci doar aşteaptă să fie localizată şi despachetată. E o fericire şmecheră … O fericire care te provoacă să te baţi pentru ea, într-o rivalitate greu de înţeles, chiar cu omul alături de care mergi s-o cauţi. Ca să-ţi tragi tu o bucăţică mai mare.”
Şi totuşi, cine e „sălbaticul” de pe copertă?
prof. Mariana Sava
Cartea poate fi cumpărată de AICI:
